Acum exact o săptămână, marțea trecută mai exact, cam pe la ora la care scriu rândurile de față, Kylian Mbappe spunea despre el că este cel mai fericit copil de pe pământ. Își îndeplinise un vis din copilărie, acela de a ajunge la Real Madrid, iar satisfacția de pe chipul său era extrem de vizibilă și nu părea defel ipocrită. La fel de bucuroși erau și fanii lui Real Madrid, care, fix a doua zi după fiesta campionilor europeni din ”La Roja”, savurau finalul unei telenovele ce începuse să plictisească și să exaspereze. Atât de doritul Mbappe îmbrăca, în sfârșit, tricoul ”blanco”, după 7 ani în care, la cât de mult s-a scris și vorbit, a părut doar împrumutat de madrileni la Paris. Citeste mai mult …
SOUTHGATE, ÎNTRE STATISTICI ȘI PERCEPȚII
Plecarea lui Gareth Southgate de pe banca ”naționalei” Angliei sună ca o eliberare. Dar, în același timp, sună și ca o eliberare a unui set de probleme pe care șefii federației de la Londra vor trebui să le rezolve. Și asta pentru că Southgate a fost, până la acest turneu final, un exelent paratrăsnet, captând toate fulgerele, a se citi criticile, venite dinspre marea masă a fanilor britanici.
Paradoxal, deja fostul selecționer al Angliei n-a întâmpinat o presă atât de ostilă precum a avut, de exemplu, dincolo de Canalul Mânecii. Sau precum ar fi fost poate normal, ținând cont de percepția publică de peste tot. Hashtag-ul ”SouthgateOUT” a fost foarte prezent pe rețelele de socializare, dar mai puțin activ în paginile ziarelor, altfel extrem de virulente cu alte personaje, gen Ten Hag, ce a fost nevoit să suporte destul vitriol din partea tabloidelor. ”Mirror”, un tabloid suficient de veninos în multe situații, scria luni, a doua zi după finala de la Berlin: ”Southgate`s real triumph? He`s made England believe in itself again!”. Cu alte cuvinte adevăratul triumf al lui Southgate a fost că i-a făcut pe englezi să creadă din nou în ei. Asocierea cuvântului ”triumf” la parcursul antrenorului de 53 de ani pe banca echipei naționale a Angliei mi se pare un pic exagerată, câtă vreme noțiunea respectivă nu prea poate fi asociată unor finale pierdute. Inclusiv cea pentru locul 3 la Mondialul din 2018, despre care nu se prea vorbește, fiind considerată irelevantă în comparație cu celelalte două finale de European.
PRO ȘI CONTRA SELECȚIONERULUI
Ce-i drept aici poate exista o discuție. Am fost curios să văd cum s-a situat Anglia la turneele finale din ultimii 40 de ani. Și am descoperit, spre surprinderea mea, unele la care pur și simplu nu s-a calificat, 1984, 1994, 2008, altele la care n-a ieșit din grupă, altele la care a prins ”sferturile” și doar două semifinale, în 1990 și-n 1996, când selecționeri au fost Sir Bobby Robson și Terry Venables. După venirea lui Southgate, în 2016, bilanțul a fost: o finală mică de Mondial (sau semifinală dacă preferați) și două finale de European. Mult mai bine, așadar.
Și-atunci de ce această senzație că Southgate a fost veriga slabă a acestei echipe naționale? Ideea că a avut pe mână cea mai bună ”marfă” din ultimii 40 de ani e combătută de unii care spun, cu oarecare temei, că și-n 1990 și-n 1996 și-n 2004 au fost generații de excepție, iar rezultatele majore tot n-au venit. Sunt păreri și păreri, ceea ce nu au avut însă cei care au stat pe banca selecționatei Angliei înaintea lui Southgate a fost o întrecere internă precum este Premier League în această perioadă. În care se vede un fotbal cum nu exista acum 20 sau 40 de ani și-n care nume importante joacă mult mai bine decât o fac în tricoul primei reprezentative. Iubitorul englez de fotbal, că e din Manchester, din Liverpool, Newcastle sau Birmingham, are acum o altă percepție despre fotbal față de acel ”kick and run” din trecut, când lovitura cu cotul era aclamată, iar cornerul era primit de tribună ca o veritabilă mărire de salariu. Astăzi cluburile din Anglia joacă modern, european, un desen plăcut ochiului, ce a aglutinat și vechile caracteristici ale fotbalului britanic, dar pe care le-a subordonat. E cumva logic ca oamenii să considere că echipa națională a țării care dă pe Manchester City, Arsenal, Liverpool, care adună sub steagul său pe golgheterul din Bundesliga, pe cel mai bun jucător din La Liga și pe cel mai bun din Premier League, dar și care are un lot ce depășește miliardul ca valoare de piață, nu se poate prezenta cu un astfel de joc la un turneu final la care, prin prisma celor de mai sus, pleca drept principală favorită.
Cel care l-a învins pe Southgate, spaniolul De La Fuente, a făcut-o cun un lot mult mai slab din punct de vedere valoric. Spania a fost însă o echipă cu o identitate suficient de clară, ceea ce despre Anglia nu se poate spune. Care a fost identitatea Angliei la acest turneu final? Cea din grupe, cea din semifinala cu Olanda, când, toată lumea admite, a făcut cel mai bun joc de la Euro, ori cea din finală, când, speriat de ceea ce înseamnă Spania, Southgate s-a decis să schimbe ce fusese bun și să revină la ceea ce fusese îndoielnic.
Prestația unui selecționer la o echipă națională de tipul Angliei este judecată prin prisma turneelor finale. Acolo unde Anglia a jucat mai bine de jumătate din partide contra unor adversari mai slabi cotați. De exemplu, doar la acest European, Anglia a întâlnit, după grupă, o ocupantă a locului doi, o ocupantă a locului trei și încă o ocupantă a locului trei. Iar la cele 4 turnee finale cu Southgate selecționer, a câștigat doar cu Germania, dintre echipele de prim rang cu care s-a întâlnit.
O PLECARE CE ADUCE ALTE PROBLEME
Ca să n-o mai lungesc, plecarea lui Southgate vine ca o eliberare. Poate și pentru el. Dar asta nu înseamnă că problemele Angliei se vor rezolva cât ai zice ”fish and chips”. Prima problemă ce se ivește acum e legată de numele celui care va prelua locul rămas vacant. Englezii s-au cam fript cu străinii Eriksson și Capello și sunt mai degrabă reticenți la ideea de a merge pe mâna unui non-englez. Deși creșterea în valoare și calitate a Premier League se datorează tehnicienilor străini aproape în totalitate. Pe de altă parte, școala de antrenori britanică n-a produs cine știe ce de la Robson și Venables încoace, astfel că dilemele sunt servite. În același timp, cei doi străini amintiți n-au avut mari legături cu Premier League spre deosebire de numele vehiculate azi, Tuchel și Pochettino, plus visele îndrăznețe numite Guardiola sau Klopp, de ce nu Ancelotti. Care, da, sună foarte bine, dar, în același timp au și o cotă de piață mult peste ce poate oferi federația de la Londra, dincolo de faptul că nu se știe foarte clar dacă ar vrea să abandoneze fotbalul la nivel de club pentru a plonja în cel de ”națională”, ce e cu totul altceva.
Varianta cea mai la îndemână pare Graham Potter. Care, fiind liber de contract, e mai lesne de adus. Numele lui Eddie Howe e și el pe placul multora, însă e greu de crezut că Newcastle, care l-a confirmat pentru sezonul viitor în ciuda ratării participării în Europa, va accepta prea ușor să rămână fără antrenor exact când echipa a început pregătirile. Mai există, și e destul de plauzibilă, varianta Lee Carlsley, selecționerul de la ”tineret” (campion european în vara trecută), fie și ca interimar în această toamnă pentru Liga Națiunilor și mai apoi în primăvară, pe ideea că din vara viitoare poate se vor ”elibera” unele nume mai grele.
Ca o concluzie, dacă tot am citat mai sus din ”Mirror”, cred că merită să termin cu ceea ce spune BBC: ”Southgate merită tot respectul din lume, dar n-a fost acel învingător de care Anglia are nevoie”.
La startul Europeanului, Portugalia era văzută drept una dintre favoritele la câștigarea trofeului. Alături de Anglia și Franța, un pic în fața Spaniei și a Germaniei. Lotul pe care Roberto Martinez l-a avut la dispoziție era atât de plin de talent, de valoare, de statistici fantastice la echipele de club, încât misiunea selecționerului de a creiona un ”11” de start devenea foarte complicată. Fiind toți atât de buni, toți meritau să fie titulari. În plus, ca un bonus din acela baban, era Cristiano Ronaldo. Venit din Arabia Saudită cu un bagaj plin de goluri, dincolo de aceeași ambiție și motivație dintotdeauna. Citeste mai mult …
Am pierdut cu Olanda, am ieșit din competiție, dar ceva tot am câștigat. Avem DIN NOU o echipă, o echipă națională. Care să ne reprezinte, care să ne scoată-n stradă, care să ne facă să plângem pentru ea, de bucurie, dar și de tristețe, fiindcă, în sport și-n viață bucuria perpetuă nu există, iar eșecurile sunt o parte integrantă. Trebuie doar să știi să le privești și, cel mai important, să înveți din ele.
O să-ncerc să fiu scurt. S-a vorbit și scris enorm în toată această perioadă în care România a fost parte integrantă a acestui festival fotbalistic pe care Germania îl pune-n scenă în stilul caracteristic, adică excelent. Apropo, nu vi se pare că atunci când UEFA (sau FIFA, că tot aia e) renunță la experimente și oferă cui trebuie organizarea unui astfel de eveniment totul se schimbă în bine? Nu vi se pare că totul e diferit față de ceea ce s-a văzut prin Qatar, Rusia, Ucraina și tot așa?
Revin la subiect, adică la noi. ”Fue bonito mientras duro” e o expresie des folosită de spanioli, la care am făcut apel săptămâna trecută, când am scris tot aici despre Croația și, probabil, ultima apariție a generației sale de aur. Se potrivește la fix și pentru noi. A fost frumos cât a durat. Foarte frumos chiar.
Nu-mi propun să mă lansez într-o analiză a meciului cu Olanda. Sau cu Țările de Jos, dacă preferați, care au fost evident mai sus ca noi. Și nu doar marți au fost, ci și-n ultimii 50 de ani. Rezultatul final nu e așadar vreo surpriză, eu nu mă leg de proporțiile scorului, căci ultimele două goluri le-am luat pe final când era clar deznodământul, ci este doar o confrmare a unei stări de fapt: Olanda e mult mai bună ca noi! România n-a devenit brusc o forță în fotbalul european doar pentru că a făcut o figură frumoasă la acest European. Îndrăznesc să mai domolesc puțin din entuziasmul colectiv și să spun că nici nu cred că va deveni prea curând. Și cred că ar fi o greșeală să ne propunem așa ceva. Dar despre ce ar trebui să ne propunem, un pic mai departe.
Cu ce ne alegem după turneul ăsta final? În primul și primul rând cu o echipă. O echipă ce nu mai cuprinde doar jucători și antrenori, ci și public. Românii și-au întors privirea spre echipa lor națională, iar ăsta e un câștig mai mare decât acel 3-0 cu Ucraina. Dar și o obligație, fiindcă sentimentele se pot eroda foarte ușor. Spaniolii de la Marca au aplaudat prestația fanilor români de la Munchen, ”son de locos” au zis ei, dar au adăugat ceva foarte important pentru cine sesizează nuanța: ”abia așteptăm să-i revedem”.
Ei bine, da. Efectiv toată lumea a rămas impresionată de ”zidul galben” ce a însoțit echipa noastră națională peste tot în Germania. E limpede că participarea asta se datorează creșterii nivelului de trai, pe care unii îl contestă, dar care evident că există. Inclusiv al celor care trăiesc și muncesc prin alte părți. Au fost mulți români și-n Franța, în 2016, dar ceea ce s-a întâmplat în Germania n-a avut egal. Vor fi mulți români și-n 2028, în Anglia, vor fi suficienți și-n 2026, în America și Canada, există însă o condiție aici: ca România să se califice.
Fix în timp ce scriu rândurile astea aud o știre: ”eroii României se întorc acasă”. Stop! Mi se pare deja prea mult. Băieții ăștia sunt orice, doar eroi nu, cred că n-ar trebui să aruncăm în derizoriu noțiunea asta de erou doar pentru ca știrile să devină mai exaltate. Că politicienii se vor călca pe picioare la revenirea lor în țară e normal, nu uitați că suntem în campanie electorală, însă exagerările de orice fel nu mai sunt normale. Fiindcă există pericolul ca jucătorii înșiși să înceapă să se creadă și să se comporte ca niște eroi, ceea ce nu e cazul.
E cazul totuși să revenim cu picioarele pe pământ! Fiindcă, nu, în afara celor spuse mai sus nu s-a câștigat mai nimic. O calificare în ”optimile” unui turneu final cu 24 de echipe (Europa are 44 de țări cu totul) nu e chiar o izbândă ”istorică”, așa cum aud chiar acum la știri. E o performanță rezonabilă, poate chiar remarcabilă ținând cont de așteptări, dar în niciun caz una istorică. Alunecăm pe o pantă cam periculoasă, căci în fața acestor ”eroi” stau, imediat, meciuri ”teribile” cu Kosovo, Lituania sau Cipru. Ați sesizat sper ghilimelele puse la teribile, unde n-ar fi loc de ghilimele e în caracterizarea acestor partide: periculoase. Periculoase pentru că orizontul de așteptare e acum foarte mare și orice derapaj va fi privit ca atare. Iar Liga Națiunilor, căci acolo ne vom duela cu respectivii, e o competiție ce ar trebui privită mult mai serios ca până acum, exemplul Georgiei e elocvent.
A fost un European frumos pentru noi. Bucuria acestor zile, pe care noi, cei trecuți de 40 de ani, n-o mai credeam posibilă, iar cei sub 30 de ani încă n-o trăiseră, ne oferă șansa de a privi spre viitor cu încredere, ne oferă un orizont plin de optimism și ne oferă perspective. De-aici încolo începe treaba, dar încep și obligațiile, căci românii nu vor mai accepta așa ușor eșecurile dacă nu sunt însoțite de această atitudine pe care am arătat-o în Germania. Fiindcă, da, vor mai fi și eșecuri, fiindcă, da, reiau ce-am spus mai sus, n-am devenit brusc o forță-n Europa. Atitudinea însă nu trebuie să lipsească, de la ea pleacă multe.
Echipa asta națională, nu-i pot spune totuși generație în condițiile în care căpitanul ei are 31 de ani, portarul are 37 și mulți sunt peste 25 de ani, echipa asta națională ni s-a lipit de suflet ca un timbru pe o scrisoare. Și nu nouă, celor mai în vârstă, ci copiilor, mai mici sau mai mari, care nu știu prea bine ce înseamnă o scrisoare, iar timbre cu atât mai puțin. Copiii ăștia au de-acum o echipă națională lipită de sufletul lor cald și pur, în stare să cuprindă toate bucuriile și tristețile lumii în același timp. Spre ei ar trebui să-și întoarcă privirea băieții ăștia care-n Germania și-au depășit condiția și ne-au depășit așteptările. Și să încerce, pe viitor, să nu-i dezamăgească.
Știți ce ușor uită copiii, nu?!
Spaniolii au o vorbă. ”Fue bonito mientras duro”. Cu accent pe O-ul din final. A fost frumos cât a durat, s-ar putea traduce pe la noi. Luka Modric cunoaște bine expresia asta după atâția ani petrecuți în Spania și poate că luni seară și-a dat seama cât de mult adevăr există în aceste 4 cuvinte. Citeste mai mult …
S-a mai dus o zi după victoria cu Ucraina, s-a mai risipit din entuziasm, s-a dus și mahmureala de după beția succesului, gândurile s-au așezat la locul lor. Putem așadar să conversăm un pic despre ceea ce ar trebui să însemne această partidă pentru viitorul echipei noastre naționale, al fotbalului nostru, dacă vreți. Citeste mai mult …
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!